Povestea lui Nikolai
Explicatia numelui
Nikolai: „Victoria poporului, izbanda neamului. Acest nume ne arata ca nu trebuie sa fim egoisti, sa ne intereseze doar binele si izbanda noastra, ci si a celorlalti. Ne arata ca trebuie sa contribuim dupa puterile noastre si la bunastarea celorlalti oameni, daruind inainte de toate un zambet, o vorba buna.
Nikolai este carismatic, are o latura seducatoare innascuta. Este dinamic, independent si fermecator. Dotat cu capacitate mare de convingere si de organizare, cu inteligenta practica si analitica. Profesiile susceptibile sunt cele legate de stiinta, tehnica sau moda.
Nikolai este varianta ruseasca a numelui Nicolae, compus din nike (victorie) si laos (popor).”
La o simpla cautare pe Google, gasesti aceste definitii si atribute ale numelui Nikolai. De unde a plecat povestea acestui nume pe care l-am ales pentru baietelul nostru?
Povestea Anastasiei
Dupa ce am aflat ca sunt insarcinata, si eu si sotul meu eram 100% convinsi ca vom avea fetita. Toate calendarele chinezesti si parachinezesti sustineau teoria noastra si astfel ne-am sadit in minte ideea aceasta ca avem fetita. Atat de convinsi eram, incat si ai nostri cand ma intrebau cum ma simt si cum e bebe in burtica ma intrebau, „ce face cea mica?”. Mai mult, incepuseram deja sa ii pregatim camera si tonurile erau preponderent feminine, rosu in speta.
Unii dintre cei mai buni prieteni ai nostri aveau fetita si era cred ca primul bebelus din grup, motiv pentru care toti o adoram. Eram si suntem si acum innebuniti dupa ea, motiv pentru care ne doream si noi tot fetita.
Si daca tot stelele ne spusesera noua ca avem fetita, ne-am gandit si ce nume sa ii punem, eu blonda cu ochi albastri, el blond cu ochi verzi, am zis gata, ii punem nume rusesc ca va fi o blonda frumoasa, cu chip rusesc, Anasatasia. In plus, profesoara mea de Yoga avea o fetita superba, ca o papusa, cu acest nume si de fiecare data cand o vedeam imi doream si eu o mica papusa cu acelasi nume.
Totul bine si frumos pana la momentul adevarului (prima ecografie 3D) cand ni s-a comunicat ca avem 100% baietel, fara niciun dubiu asupra sexului. Recunosc ca eu fiind in psihoza aceea in care deja imi imaginasem toata povestea cu Anastasia (nebazandu-ma practic pe nimic real si concret, doar pe imaginatie) am plans:)) Nu ma intelegeti gresit, ne doream enorm acest copil si tot ce ne interesa era sa fie sanatos, insa ne proiectaseram niste scenarii eronate si acum trebuia sa ne ocupam de cele reale.
Am ajuns acasa, am schimbat tot in camera, si am inceput sa cautam nume de baieti. Acelasi principiu: eu blonda, tu blond, cel mic (hopefully) blond, nume rusesc. Dupa un research si dezbateri indelungate am ajuns la Nikolai. Amandoi am simtit ca acesta este numele pe care trebuie sa il poarte bebelusul nostru si cred si astazi ca am facut cea mai buna alegere.
Nikolai este inima si sufletul nostru, motivul pentru care ne trezim zambind zi de zi, si care ne ofera o doza de energie buna permanent. Nu cred ca m-am simtit vreodata mai fericita ca acum sau ca am mai simtit astfel de emotii de intensitatea asta vreodata.
Cum mi l-am imaginat ?
M-a intrebat cineva la un moment dat, cand eram insarcinata, cum mi-l imaginez pe Nikolai, sau cum as vrea sa fie el. Si eu m-am gandit si i-am spus: cred ca as vrea sa fie carismatic. Nu mi-am imaginat niciodata ca ceea ce am spus atunci va deveni o mantra pentru el. Nikolai este cu adevarat un personaj carismatic care da dependenta, iar noi ne luam portia zilnica:)
De ce mi-am dorit sa fie asa? Pentru ca eu cred ca in viata oamenii carismatici au foarte mult de castigat, sunt iubiti de ceilalti, stiu sa se faca placuti, au multe abitilitati de a-si dezvolta conexiunile interumane, sunt talentati. De cand s-a nascut, Nikolai ne-a uimit chiar si pe noi cu felul lui de a fi, poznas, dragalas, amuzant, carismatic. Exact asa cum ni l-am dorit sau cum iti imaginezi ca ai vrea sa fie copilul tau. Cred ca proiectiile noastre, ale mamelor, in sarcina sunt foarte puternice si cred ca bebelusii sunt niste versiuni in miniatura ale noastre capabile de extrem de mult lucruri.
Cum suntem noi ca parinti ?
Inainte sa ai copil ai impresia ca viata ta este perfecta fix asa cum este, simti ca ai atat de multe lucruri care te fac fericit, atat de multe proiecte, realizari. Esti liber sa explorezi, iti doresti permanent mai mult, calatoresti, petreci, iesi, te uiti la seriale, iti poti face planuri spontane, simti ca poti alege in orice moment ce te face fericit si poti trai mult si bine asa.
Iti place poate sa ii vezi pe altii cu copil, tu parca ai vrea sa mai astepti, mai vrei sa vezi o tara indepartata, sa mergi la un festival, mai bifezi o chestie de pe bucketlist si apoi te mai gandesti.
Dupa ce apare un copil in viata ta, in familia voastra, totul se schimba la 180 de grade, cel putin la nivel de mindset. Cumva ai impresia ca abia acum ai cunoscut adevarata fericire, sau de fapt, varianta aia cea mai pura, mai autentica si ca nimic din ce ai trait pana atunci nu se compara cu asta. Ajungi chiar sa te intrebi de ce nu ai facut asta mai devreme.
Pentru noi a fost o decizie asumata, dupa niste ani in care am explorat lumea in lung si-n lat, in care ne-am distrat, am trait experiente minunate, ne-am pus la punct viata si am ajuns la versiunea noastra dorita, am facut acest pas si ne-am dorit aceasta familie.
La un moment dat un astrolog mi-a spus ca eu m-am nascut sa fiu mama, iar Alex sa fie prieten. Eu cred ca atat de bine ni se potriveste rolul de parinti, inca am senzatia ca facem asta dintotdeauna. Am detaliat viziunea noastra asupra parenting-ului in sectiunea Cool Parenting.
Povestea lui Nikolai este povestea unui copil fericit si a copilariei noastre
Inca de mic, de cand a inceput sa mearga de-a busilea, sa manance, sa mearga, sa se catere, sa alerge, i-am dat libertate sa exploreze toata casa, toate sertarele, toate baltile in fata blocului (are o afinitate pentru ele, in speta cand are incaltari noi:)), baia, campul de langa bloc, samd. Chiar daca asta a implicat mai mult efort ulterior pentru mine, pentru ca trebuia sa fac curatenie mai des, sa strang de 10 ori din aceeasi camera, sa pun sosetele in sertar de minim 3 ori inapoi sau sa il aduc in sac acasa dupa ce s-a aruncat in noroi.
Pentru mine a fost important sa il las sa se bucure de copilarie, sa faca ce simte pentru a fi fericit, evident in limitele care sa nu ii puna in pericol siguranta.
Imi spunea cineva la un moment dat, „bai nu te mai plange ca strangi non stop prin casa ( dupa ce arunca mancarea pe jos incercand sa pape singur, sau cand scoate tot din sertare, sau cand se baga in balta pana la genunchi), pentru ca tu il si lasi”. Asa este. eu chiar il las si cred in continuare ca a fost cea mai buna decizie.
De ce il las liber sa exploreze, sa se murdareasca, sa se joace cu mancarea sau sa dea cu matura ?
1. Pentru ca asta il face cel mai fericit. Nimic nu-l bucura mai tare decat sa stea cu noi si sa ne ajute cand facem mancare, spalam vase, bagam rufe la spalat, facem curatenie, schimbam lenjerii. Asta il distreaza mai tare decat orice jucarie cu sunete si lumini sau desene animate. In plus, prin toate aceste activitati a devenit foarte independent, face foarte multe conexiuni si asocieri, stie sa pape singur, stie unde sunt lucrurile lui si ale noastre, stie procese si are o satisfactie enorma cand ajuta si ofera.
2. Pentru ca asa simte ca poate alege ce il face fericit, nu ii impunem noi, stie ca exista niste limite, dar ca are libertate sa aleaga ce il face fericit in acel moment.
3. Am locuit 12 ani intr-o baza militara aviatica (tatal meu fiind navigator), intr-un perimetru restrans, cu reguli stricte, cu un climat aparte. Nu cred ca puteam sa am o copilarie mai fericita. Chiar daca eram localizati undeva intr-un camp, departe de oras, izolati, fara internet, cu un singur magazin, fara canale de desene animate, gadgeturi, cred ca eu si copiii care am crescut acolo suntem cei mai norocosi. De dimineata pana seara tarziu stateam afara si ne jucam, si ajungeam acasa uzi pana la gat, murdari, cu vanatai pe picioare de atatea cazaturi si ne-ar mai fi trebuit ore in plus ca sa putem sa ne terminam jocurile zi de zi. Inventam o gramada de alte activitati si eram fascinati de ideea de a ne juca tenis de camp, de a ne sui in pomi, de a merge la „furat” fructele care nici nu apucau sa se coaca. Iar cea mai frumoasa activitate a noastra este sa mergem la zborul de noapte. In serile in care pilotii zburau la ore tarzii, mergeam si ne uitam cum pleaca de pe pista si cum zboara. Pentru noi era normal zgomotul de avioane. care pareau de multe ori ca trec deasupra capului. Am crescut cu ele, si asta facea parte din viata noastra. Stiam mereu care dintre tatii nostri zboara in ce moment si la ce ora vor iesi pe poarta unitatii. Iar daca era miting aviatic, pentru noi era prilej sa vedem si mai multe demonstratii, sa ne vedem tatii, si sa ne bucuram de acel eveniment.
Imi amintesc si acum ca primul meu zbor a fost cand aveam 5 ani, cu un avion militar, s-a organizat un zbor de la baza noastra militara catre Timisoara, unde avea loc un miting si am fost sa il vedem pe tatal meu care zbura acolo.
Multe lectii am invatat in perioada aceea: faptul ca daca job-ul e pasiune, devine un stil de viata, faptul ca libertatea si jocul sunt armele cele mai bune pe care le poti pune la dispozitia copilul pentru a creste frumos si independent, faptul ca disciplina e importanta (toti invatam foarte bine la scoala, aveam un program strict, nu intarziam niciun minut la autobuz pentru ca nu mai aveam cu ce pleca acasa), faptul ca nu tehnologia te face mai fericit, cat de importanta este apartenenta la o comunitate, cat de frumos e sa iti iei repere pentru cariera de mai tarziu si ce stranse sunt prieteniile cu oamenii care te stiu de cand te-ai nascut. Prietenii mei cei mai vechi sunt majoritatea dintre cei care au crescut impreuna cu mine in aceeasi unitate militara. Si cel mai mult imi place sa povestim acum, sa ne aducem aminte de unde am plecat si unde ne aflam azi fiecare dintre noi, cine unde locuieste, cine s-a casatorit, cine are copii, cine ce cariera a ales, samd.
Pentru noi ritualurile erau sfinte. Asteptam Craciunul ca pe ceva incredibil, stiam clar ca pe 24 trebuie sa mergem toti cu colindul la toate blocurile (nu erau multe oricum), Asteptam sa apara caisele verzi ca sa le mancam inainte sa apuce sa se coaca, asteptam ora 16 sa iasa tatii nostri de pe poarta in speranta ca gasim o portocala sau un corn din ce le-a ramas de la pranz:). Tot un ritual era sa imparti ce ai cu ceilalti si sa nu te lauzi. Daca mama vreunuia dintre noi facea placinta sau pizza, mancam cu totii din ea. Daca cumparam 2 covrigi sa mancam cat stam in statia de autobuz, de asemenea, mancam toti din ei.
Nu spun ca nu am trecut si prin greutati sau momente mai dificile, dar eu cred ca in viata trebuie sa invatam sa vedem partea buna a paharului si sa retraim, macar cu gandul, acele experiente care ne-au marcat pozitiv viata.
As putea continua povestile la infinit, insa, stau si ma gandesc, cum as fi putut eu, avand aceasta copilarie in spate, sa fiu altfel cu Nikolai?
Cum as fi putut eu sa nu il las sa stea afara de dimineata pana seara, sa nu se arunce in prima balta, sa nu isi puna nisip in cap, sa nu mearga cu colindul cu copiii, sa nu se unga tot cu fructe pe bluza sau sa nu dea cu matura daca asta il face fericit?
Nu as fi ales niciodata varianta in care sa ii pun in brate o tableta si Duck TV ca sa stea cuminte si eu sa ma bucur de momente „de liniste”.
4. Inca de cand eram mica mi-am petrecut toate vacantele de vara la tara, in Moldova, intr-un sat de langa Dorohoi. Pana la 15 ani, 3 luni de zile nu vedeam televizorul, sau incaltarile (mergeam doar desculti), faceam cu randul (eu si sora mea) care sa mearga cu unchiul nostru sa aduca vacile acasa, care sa aduca ouale din cuibare dimineata si cine o ajuta pe matusa noastra la gatit. Abia asteptam ziua de sambata cand mancam inghetata de casa, cozonac si ciorba de gaina.
Mamaliga mancam in fiecare zi, mai ales dupa ce mulgeau vacile si fierbeau laptele in ceaun. In zilele insorite mergeam la scaldat intr-un iaz din sat. Umblam de dimineata pana seara, fie pe camp, fie ne suiam in carutele care treceau, mai ales cele incarcate cu fan. Nu exista niciun magazin in zona. Nu aveam telefon. Ai nostri veneau sa ne vada doar o data in cele 3 luni, ca era distanta mare.
Plecam plangand de acolo si numaram zilele pana urma sa ne intoarcem acolo si muream de dorul prietenilor nostri de acolo. Acum si ei au copii, s-au stabilit unii in tara, unii in diaspora pentru un trai mai bun. Macar o data pe an incerc sa ajung acolo sa ii revad pe toti cei dragi si sa retraiesc macar pentru cateva ore sentimentul copilariei.
Am fost acolo si in perioada cand eram insarcinata cu bebe si cu el cand avea doar cateva luni. Am fi mers si anul acesta daca nu ar fi fost pandemia. A calatorit cu noi si in Nisa si Monaco, dar am vrut musai sa vada si el unde a copilarit mama lui si sa faca si el cunostinta cu Tanti Marcica si Nenea Mihai. A mancat si el branza facuta de Tanti, cozonac si rosii din gradina. I-am aratat si lui viteii.
Ce vreau sa subliniez este faptul ca modul in care ne-am trait copilaria se reflecta foarte mult in modul in care intelegem si alegem sa ne crestem copiii. Eu am ales din toti anii copilariei etapele care au avut un impact pozitiv asupra mea si am vrut ca si Nikolai sa se simta copil, sa nu incercam sa ii grabim cresterea, sa il responsabilizam prematur, sa nu traim numai cu frici si prejudecati, sa il lasam sa isi traiasca copilaria cum i-ar placea lui, nu cum ne dicteaza tehnologia.
5. Toate cartile de parenting spun sa tratezi copilul/ bebelusul ca pe un adult, inca de cand ajungi cu el acasa. Sa comunici cu el, sa ii explici tot, in termeni normali, fara sa diminutivezi orice obiect, fara bebeluseli. Sa il integrezi in viata ta si sa nu ii spui „Nu” la orice doar pentru e mai confortabil pentru tine. Eu am comunicat cu el inca din burtica, si de cand s-a nascut ii povestim tot ce facem, unde mergem, ce vom vedea, ce mancam, ce gatim, samd. Chiar daca aveti impresia ca ei nu aud sau nu inteleg, ca sunt prea mici, credeti-ma, inteleg absolut tot, doar ca inca nu se pot exprima.
Noi am fost extrem de surprinsi sa vedem ca Nikolai cand a inceput sa vorbeasca a inceput sa spuna prima data expresiile pe care noi le-am folosit cel mai des in prezenta lui. De exemplu, eu cand era micut si incepuse sa mearga de-a busilea si tragea de prize sau ghivece ii spuneam mereu cand incercam sa ii explic ca nu e bine ce face: „hai mai, mama ma”. Cand a inceput sa vorbeasca si sa spuna „mama” noi mai auzeam ceva inainte, mai erau mereu niste sunete fix inainte de „mama”. Tot incercam sa ne dam seama ce spune, ca o spunea si pe un ton mai apasat, ne-am dat seama apoi ca el spunea ce i-am spus eu timp de 9 luni, „hai mai mama ma”. Apoi intr-o zi s-a uitat la o jucarie si ne-a aratat cu degetul si a spus „mama pui”. Cand era foarte mic noi mereu ii explicam ca el e bebe pui, eu mama pui si Alex tati pui. La cateva luni distanta ne arata deja o mama pui in jucariile lui. Si exemplele pot continua.
Urmariti-ne si veti vedea aventurile zilnice cu Nikolai. O sa va aratam cum e viata cu un bebe, un bebe dinamita precum este superbebe Nikolai. Povestea lui se continua zi de zi cu noi si noi experiente. Nu le ratati!
Nu uitati, povestea lui Nikolai poate deveni si povestea bebelusilor vostri.
